Romcab, ultimul motor industrial al Târgu-Mureșului: ce ar însemna oprirea lui pentru un oraș care a pierdut deja Azomureș
Târgu-Mureșul, un oraș cu o tradiție industrială bogată, se confruntă cu o criză profundă în sectorul său economic. În martie 2026, Azomureș, un combinat chimic care a reprezentat un pilon al economiei locale, a intrat în concediere colectivă, afectând aproximativ 2.500 de oameni, inclusiv 865 de angajați ai săi și 1.500 din cadrul firmelor subcontractoare care depindeau de activitatea acestei platforme. Acest dezagregat industrial, care a definit economic orașul timp de decenii, se află acum în conservare, în așteptarea unei preluări de către stat, un proces care întârzie semnificativ. În această atmosferă sumbră, Romcab, producător de cabluri listat la Bursa de Valori București, se află în fața riscurilor de a deveni a doua mare pierdere industrială a orașului, o situație generată nu de variabile externe, ci de problemele legale cu care se confruntă compania.
Înființată în 1950, fabrica de conductori și cablaje Romcab a devenit, în curând, principalul furnizor de produse pentru industria românească și un important exportator pe piețele din Europa. Astăzi, după șapte decenii de activitate, Romcab rămâne unul dintre puținele răsărituri industriale funcționale din Târgu-Mureș. Compania are în prezent peste 100 de angajați direcți, dar influența sa asupra economiei locale este mult mai extinsă, având un ecosistem de colaboratori care implică indirect peste 500 de locuri de muncă.
Conform unui clasament realizat de compania britanică de cercetare Plimsoll, Romcab ocupă poziția 102 în Europa din punctul de vedere al cotei de piață, având o rețea de vânzări care se extinde în Europa Centrală și de Est, incluzând piețe precum Germania, Austria, Italia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Bulgaria. Astfel, Romcab nu este o simplă fabrică locală, ci un actor recunoscut la nivel european.
Reorganizare cu tendință ascendentă — blocată de proceduri
La sfârșitul anului 2022, Romcab se afla în procedură de insolvență, însă dreptul de administrare a fost păstrat, iar compania a reușit să urmeze o traiectorie pozitivă. De la intrarea în insolvență, volumul afacerilor a crescut de la 20 de milioane de euro în 2017 la 420 de milioane de euro în 2022, iar planul de reorganizare a fost implementat în proporție de 80%. Aceasta este, fără îndoială, o poveste de redresare economică, susținută de cifre concrete care arată o evoluție favorabilă.
Însă situația a început să se complice după 2022, în urma unei scăderi brute a veniturilor și a unor presiuni fiscale continua din partea ANAF. În anul 2024, compania a raportat o pierdere brută de 113,6 milioane de lei, o schimbare drastică față de profitul de 15,9 milioane obținut în 2023. Chiar și în condițiile în care cifra de afaceri a crescut cu 6,8%, la 509,4 milioane de lei, costurile cu materiile prime și datoriile istorice au mâncat din profitabilitate.
În ciuda dificultăților întâmpinate, creditorii care figurează în tabelul de creanțe nu solicită falimentul, preferând să susțină continuarea activității. Planul de reorganizare modificat, care prevede o prelungire a perioadei de implementare, a fost aprobat de 76% din masa credală. Cu toate acestea, două dintre părțile creditoare au înaintat cereri de faliment la 31 ianuarie 2025.
Dublul impact: fabrica și orașul
Dacă închiderea Azomureș impactează deja aproximativ 1.500 de angajați indirect, dispariția Romcab ar adăuga o nouă lovitură devastatoare pe o piață a muncii care se află deja într-o situație fragilă. Efectele nu s-ar limita doar la cei 100 de angajați direcți ai fabricii, ci ar proroga criza asupra furnizorilor locali de servicii, transportatorilor, subcontractorilor și comercianților, toți aceștia fiind puternic dependenți de puterea de cumpărare a salariaților din zonă.
Târgu-Mureșul, în această situație, ar pierde un ultim pol industrial semnificativ funcțional. Creditorii Romcab care se opun falimentului nu acționează din altruism, ci dintr-o logică economică care sugerează că valoarea companiei în funcțiune este net superioară celei obținute prin lichidarea activelor. Această viziune economică, esențială în strategia companiei, este, conform reprezentanților, sistematic ori ignorată, ori subevaluată de instanțele care judecă cazul său.