Fritz: „411 persoane dispărute din Bihor. Unde se află acum? Le este mai bine?”
Dominic Fritz, primarul orașului Timișoara, a adus în discuție o problemă gravă legată de soarta persoanelor vulnerabile, subliniind că statul român are o ‘lungă istorie’ în a-i abandona pe cei aflați în nevoie. Întrebarea sa centrală este unde au ajuns cele 411 persoane relocate din centrul de asistență de la Dumbrava, Bihor, și dacă acestea beneficiază acum de condiții de trai mai favorabile decât cele anterioare.
Fritz a subliniat că viziunea sa asupra situației a fost modelată de experiența sa personală ca voluntar într-o casă de copii din Timișoara în perioada 2003-2004. Această activitate l-a făcut să fie sceptic în legătură cu asumpțiile statului român, care susține că are metode eficiente de a gestiona viețile cetățenilor. El a observat că numeroasele realități cotidiene ale acestor persoane sunt distorsionate de birocrația ce transformă viețile lor în simple statistici.
Mai mult, Fritz evidențiază perioada premergătoare aderării României la Uniunea Europeană, când s-au adoptat măsuri menite să reducă numărul copiilor instituționalizați, cu scopul de a transforma orfelinatele în ‘case familiale’. Deși intențiile erau nobile, implementarea acestor măsuri a condus, din păcate, la distrugerea a mii de vieți, impunându-se necesitatea eficientizării procesului de reintegrare a copiilor în familiile lor biologice.
În multe cazuri, acești copii fuseseră abandonați la naștere, iar Fritz a relatat clipe în care, în cursul căutărilor sale, copiii descopereau perplexitatea părinților biologici dispuși să-i recupereze pentru sume de bani. Aceasta situație genera frecvent traume suplimentare pentru ei.
Fritz a observat, după mai multe relocări, că procesul de reintegrare era defectuos și că multe dintre familiile în care ajungeau copiii erau dezorganizate. Aceștia se simțeau pierduți și neadaptabili. În timp ce unii se străduiau să se integreze, alții se confruntau cu abuzuri și neglijență severă, iar sprijinul instituțional promis era complet absent.
Primarul a continuat să monitorizeze situația acestora, devenind pentru mulți dintre copii singurul liant în legătură cu trecutul și cu o viață stabilă. La întrevederile sale cu copiii, Fritz a resimțit frica și suferința acumulată în sufletele lor, mulți dintre ei având dorința de a se întoarce la casa de copii din Timișoara, care le părea un loc mai sigur comparativ cu noile condiții de trai. Doar un singur copil a reușit să se întoarcă din cauza intervenției Protecției Copilului, ceea ce scoate la iveală dificultățile birocratice care împiedică astfel de întoarceri.
Fritz reflectează cu regret la anii în care, ca student, își dorea să afle câte vizite de monitorizare erau efectuate pentru copiii reintegrați, ajungând la concluzia că răspunsurile pe acest subiect erau rare și adesea nesatisfăcătoare. În concluzie, el subliniază urgent necesitatea ca statul român să reevalueze abordarea față de persoanele vulnerabile, întrebându-se, retoric, unde se află cei 411 oameni și dacă, în prezent, le este mai bine, în contextul unui trecut marcat de abandon și neglijență.